Scrisoarea #51

Iubitul meu,

"- Suntem tăcuți!"

Și am tăcut. Cred că tăcerile astea fac parte din globalizare. Căci, tendința de a vorbi mult, dar de a spune puțin devină o normă, un standard. Tăcem cînd iubim. Tăcem cînd ne doare. Zicem banalități. Căci, doar zicînd banalități, lumea te înțelege. Cel puțin, lipsește nedumirirea în priviri și necesitatea de a mai repeta o dată cele zise.

Tăcem pentru că suntem puternici. Sau foarte slabi. Tăcem pentru că
nu avem ce spune. Sau pentru că vrem să spunem prea multe.

Poate că vorbele au ajuns a fi doar sunete. Doar niște mesageri. Cuvintele și-au pierdut puterea de altă dată. Nu credem în cuvinte. Nu credem în sentimente. Cu greu credem faptelor.

Tăcem. Privim filme. Citim cărți. Ascultăm muzică. Vorbim cu cîțiva oameni. Uneori cu mai mulți. Zicem multe, spunem puține. Păstrăm eticheta. Respectăm regulile (a căror send deobicei nu-l cunoaștem, și nici că ne-ar fi interesat vre-o dată). Zîmbim din politețe. Ne revărsăm emoțiile negative pe cei dragi. Tot din politețe. De străini. Purtăm măști. Căști. Și vise. Tăcem.

Iubita,
care ține minte ....

"- Suntem tăcuți!

- Suntem pur și simplu obosiți..."