Scrisoarea #52

Iubitul meu,

Gîndurile au amorți. Degetele alunecă stângaci pe taste. Stîngaci pentru că demult n-au dezbrăcat această minte și acest suflet.

Știi, e tot mai greu să te dezgolești. Chiar dacă în spatele nudității emoționale numai tu știi cine și ce se ascunde. E tot mai greu să expui ce crezi, ce vrei, ce simți. În general. În societate. În familie. Iubiților. Iubitelor. Prietenilor. Ție însuți. Nu știu cum devii introvert.

Păstrezi durerea pentru tine, pentru a nu-i întrista pe cei apropiați. Și pentru a nu-i bucura pe cei îndepărtați. Și bucuriile le păstrezi pentru tine. Pentru că
lumea are prea multe probleme pentru a se bucura cu adevărat pentru tine. Devin mici fericiri tăcute.

Poate este vre-o reacție de apărare a subconștientului. Sau sindrom de sezon. Poate e semn că acolo, o parte din tine se maturizează. Nu știu. Și nici că aș vrea să știu. Pur și simplu e mai tăcut. Și mai închis. Mai în sine cumva. Partea bună este că nu se pierde. Se depozitează. Alcătuiesc cărămizile și culorile propriei lumi. Și desigur, cîndva această lume va fi descoperită. Neapărat. Altfel, de ce am mai avea posibilitatea s-o construim?


Femeia,
care curăță călimara