Iubitul meu,
Am o poveste.
A fost o dată un băiat. Special și unical.....ca fiece om. Băiatul asculta Radiohead, și Nirvana. Iubea automobilele și visa sa aibă o colecție de hot rods.
După liceu, băiatul a mers la facultatea de ingenerie. Și aici, pe coridoarele universității a întîlnit-o pe cea mai neobișnuită fată din cîte i-a fost dat să cunoască. Au început să iasă împreună. Și i-a compus poezii. Și a învățat să cînte la chitară pentru ea. Și se gîndea că ea e femeia vieții lui. Pînă într-o zi. Cînd ea a plecat. A zis că a întîlnit pe altcineva cu care se simte mai bine. Ce a putu el face? Nimic, doar să o lese să plece.
Și au urmat zile negre și nopți albe. Și a fost întuneric și dureros. Și a fost detașare de tot ce e omenesc. Și multă, multă suferință. Au trecut zile, luni. Timul a tratat. După o perioadă, băiatul a început să iasă cu o altă fată. Încă fetiță în suflet, ea visa la tărîmuri nedescoperite, la prieteni de-o viață și la o dragoste ca în The Notebook. Și ea s-a îndrăgostit. De El. Iar el, ... el nu mai credea în dragoste. Nu mai implica sufletul. Nu mai visa la viitor comun. Trăia cu convingerea că toate fetele sunt niște trădătoare și niște minciunoase. Și cînd ea-l iubea mai mult, el a plecat....la cea mai bună prietenă a sa.
Și pentru ea au urmat zile negre și nopți albe. Și a fost întuneric și dureros. Și a fost detașare de tot ce e omenesc. Și multă, multă suferință. Au trecut zile, luni, timul și-a făcut efectul. Și a început să iasă cu un alt băiat, care pentru prima dată s-a îndrăgostit cu adevărat, care îi dedica poezii și care o vedea femeia vieții lui. Și ea a plecat.......
Este clar ce a urmat. Mult chin, o altă fată pe care el a făcut-o să sufere.......
Cunoscut, nu? De cîte ori suntem răniți (mai ales pe plan emoțional), de atîtea ori devenim mai insensibili, mai duri, mai cinici și ..... dornici de răzbunare pe tot neamul bărbaților (sau femeilor). După o nouă rană, asemeni unei scoici, sufletul se închide, își mai bune un strat de crustă. Apar idei de a nu mai iubi, pentru a nu mai suferi, de a nu mai avea încredere, pentru a nu mai fi trădați, de a fi raționali, atunci cînd loc numai pentru sentimente e, de a face alegeri social corecte.
Știi, mulți urmează aceste porniri. Așa apar cercurile vicioase, ca din povestea de mai sus. Dar sunt și unii care rezistă. Care învață că oamenii sunt diferiți și e greșit a judeca o persoană, după experiența neplăcută cu o altă persoană. Sunt oameni care învață că dragostea e bagheta magică care te face mai bună. Pînă și suferința din dragoste, scoate din interiorul tău lucruri uimitoare. Învață că anume iubind, dăruindu-te acestui sentiment simți pulsul vieții.
Și mie nu-mi pasă că am suferit. Eu refuz să comit crime (manifestate prin cinism și superficialitate) împotriva viselor, spiritului și sufletului meu și a altora. Eu prefer să iubesc, să visez, să dăruiesc. Pentru că prefer să am cicatrice (chiar și pe inimă) care să-mi amintească că am iubit, am trăit, am simțit cum e viața, decît să am o inimă intactă și ... pustie.
Femeia,
plină de curaj
Am o poveste.
A fost o dată un băiat. Special și unical.....ca fiece om. Băiatul asculta Radiohead, și Nirvana. Iubea automobilele și visa sa aibă o colecție de hot rods.
După liceu, băiatul a mers la facultatea de ingenerie. Și aici, pe coridoarele universității a întîlnit-o pe cea mai neobișnuită fată din cîte i-a fost dat să cunoască. Au început să iasă împreună. Și i-a compus poezii. Și a învățat să cînte la chitară pentru ea. Și se gîndea că ea e femeia vieții lui. Pînă într-o zi. Cînd ea a plecat. A zis că a întîlnit pe altcineva cu care se simte mai bine. Ce a putu el face? Nimic, doar să o lese să plece.
Și au urmat zile negre și nopți albe. Și a fost întuneric și dureros. Și a fost detașare de tot ce e omenesc. Și multă, multă suferință. Au trecut zile, luni. Timul a tratat. După o perioadă, băiatul a început să iasă cu o altă fată. Încă fetiță în suflet, ea visa la tărîmuri nedescoperite, la prieteni de-o viață și la o dragoste ca în The Notebook. Și ea s-a îndrăgostit. De El. Iar el, ... el nu mai credea în dragoste. Nu mai implica sufletul. Nu mai visa la viitor comun. Trăia cu convingerea că toate fetele sunt niște trădătoare și niște minciunoase. Și cînd ea-l iubea mai mult, el a plecat....la cea mai bună prietenă a sa.
Și pentru ea au urmat zile negre și nopți albe. Și a fost întuneric și dureros. Și a fost detașare de tot ce e omenesc. Și multă, multă suferință. Au trecut zile, luni, timul și-a făcut efectul. Și a început să iasă cu un alt băiat, care pentru prima dată s-a îndrăgostit cu adevărat, care îi dedica poezii și care o vedea femeia vieții lui. Și ea a plecat.......
Este clar ce a urmat. Mult chin, o altă fată pe care el a făcut-o să sufere.......
Cunoscut, nu? De cîte ori suntem răniți (mai ales pe plan emoțional), de atîtea ori devenim mai insensibili, mai duri, mai cinici și ..... dornici de răzbunare pe tot neamul bărbaților (sau femeilor). După o nouă rană, asemeni unei scoici, sufletul se închide, își mai bune un strat de crustă. Apar idei de a nu mai iubi, pentru a nu mai suferi, de a nu mai avea încredere, pentru a nu mai fi trădați, de a fi raționali, atunci cînd loc numai pentru sentimente e, de a face alegeri social corecte.
Știi, mulți urmează aceste porniri. Așa apar cercurile vicioase, ca din povestea de mai sus. Dar sunt și unii care rezistă. Care învață că oamenii sunt diferiți și e greșit a judeca o persoană, după experiența neplăcută cu o altă persoană. Sunt oameni care învață că dragostea e bagheta magică care te face mai bună. Pînă și suferința din dragoste, scoate din interiorul tău lucruri uimitoare. Învață că anume iubind, dăruindu-te acestui sentiment simți pulsul vieții.
Și mie nu-mi pasă că am suferit. Eu refuz să comit crime (manifestate prin cinism și superficialitate) împotriva viselor, spiritului și sufletului meu și a altora. Eu prefer să iubesc, să visez, să dăruiesc. Pentru că prefer să am cicatrice (chiar și pe inimă) care să-mi amintească că am iubit, am trăit, am simțit cum e viața, decît să am o inimă intactă și ... pustie.
Femeia,
plină de curaj
Frumos spus:"Pentru că prefer să am cicatrice..."!
RăspundețiȘtergereOrice rana, cit de adinca, cu timpul se cicatrizeaza...La fel cum copii fiind, invatzam sa mergem pe bicicleta, shi foarte des cadeam in genunchii sau coatele deja ranite, insa visul de a simntzi vintul printre plete, era de o valoare emotzionala mult mai mare...
Cred ca orice dragoste lasa cicatrici... chiar si cea care rezista si care iese invingatoare la inceput e si duruta, si suferinda, si dubioasa, si curmatoare... Cred ca a iubi sau a fi indragostit e atit de rar cu scurgerea timpului incit atunci cind ni se intimpla nu ar trebui sa renuntam pentru nimic in lume... dar noi o facem... si tradam priviri, si tradam inimi inca fara cicatrici, si tradam sperante si vise si idealuri... si ne tradam pe noi crezindu-ne invingatori in timp ce noi suntem invinsi...
RăspundețiȘtergereNe-am nascut pt a iubi si pt a darui iubire... iubire de logodnic, iubire de prieten, iubire de mama, iubire de frate... orice fel de iubire...
...doar ca canoanele societatii si efectul turmei in aceasta reusesc sa inhibeze in noi pina si acest frumos sentiment...
...tocmai de asta suntem saraci... saraci in suflet si saraci in buzunare... vorba cintecului: "Daca dragoste nu e, nimic nu e, nici soare nu-i, nici viata nu-i..."
Femeia,
care are multe cicatrici si totusi inca atit de multa nevoie de iubire...