Scrisoarea #33

Iubitul meu,

Am o rugăminte. Una foarte mare. Promite-mi că dacă și te vei plînge vre-o dată, o vei face foarte rar și .... sincer. Căci urechile, ochii, mintea și sufletul e atît de obosit de oameni care se plîng, întruna.

Oamenii slabi pot fi recunoscuți după 2 trăsături: sunt invidioși și ... se plîng (mult prea des).
Și înțeleg că sunt momente cînd dorești și chiar trebuie să te plîngi. Momente, și nu perioade lungi de aproape o viață. Momente, cînd se adună multe pe suflet. Și în acele momente, alegi să te plîngi (deși mai mult seamănă cu destăinuire) persoanelor speciale. Unui prieten de suflet, mamei, surorii, poate unui boschetar sau unei foi albe.

Și eu înțeleg să spui lucruri care te dor, cu adevărat. Lucruri care te mișcă. Celelalte sunt mărunțișuri, lucruri neplăcute, cu care 90% din oameni se întîlnesc.



Și eu înțeleg cînd spui cu suflet. Și spui pentru că dorești să fii ascultat de o persoană care înseamnă ceva pentru tine, pentru că sentimentele și emoțiile se varsă peste margini. Și nu atunci cînd dorești să fii în centrul atenției (ca un attention hore), sau ca TOATĂ lumea să te compătimeasca, sau pentru că nu ai ce spune altceva.

Știi, eu cred una. Dacă ești mulțumit cu viața pe care o ai, continuă să faci ceea ce faci, bucură-te de viață. În caz contart, pune mintea pe bicicletă, găsește cauza nefericii tale și elimin-o. Doar pentru că te plîngi, nu se va schimba ceva.

Iubita,
care preferă să plîngă decît să se plângă


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu